NINSOAREA ACOPERĂ, NU VINDECĂ RĂNILE PĂMÂNTULUI

28 Jan

uneori mă simt invincibilă. puternică. capabilă să înfăptuiesc multe. mă privesc dimineaţa în oglindă şi-mi spun că am suficientă energie şi dorinţă pentru a realiza tot ce îmi propun. nu mi-a lipsit niciodată ambiţia. am avut câteodată senzaţia că pot schimba lumea. sau că pot salva planeta. ori pinguinii.
e suficient ca cineva să îmi îmi spună un lucru dur, o insultă, o remarcă răutăcioasă sau o ironie acră, şi mă fac mică. îmi simt sufletul precum un ac de gămălie. cât un punct. atât de mic.
nu trec cu vederea răutăţile oamenilor. tac, îi ascult, îi observ, şi simt cum mă rup pe dinăuntru. aşa, bucată cu bucată. mi-am propus ca de acum în colo, cel puţin o vreme, să las să se aştearnă liniştea. ori tăcerea. apoi voi putea spune că m-am vindecat. de răutatea lumii.
dar rănile nu se vindecă. rămân. le porţi cu tine, oriunde te-ar duce viaţa. în timp, mintea, pentru a rămâne sănătoasă, le acoperă cu cicatrici, iar durerea scade în intensitate, dar nu dispare niciodată.
această viaţă este o bătălie continuă şi filozofia este singurul bandaj care poate fi pus pe rănile căpătate din toate părţile: nu vindecă, dar ameliorează, iar aceasta înseamnă mult.
nu este vorba că iubirea ar îndepărta răul, ci că toate percepţiile referitoare la rău se estompează în prezenţa iubirii. toate rănile şi durerile se dizolvă în îmbrăţişarea iubirii. şi, în cele din urmă, este ca şi când rănile n-ar fi existat niciodată. puteţi doar să spuneţi că a fost un vis despre abuzuri, un vis din care v-aţi trezit într-un mod minunat.
cuvintele dureroase care vin din partea celor pe care îi iubim sunt lucruri pline de amărăciune. nu respectă niciun fel de reguli. nu sunt ca durerile sau rănile, ci mai mult ca nişte crăpături în piele ce nu se vindecă pentru că nu e destul material.
şi mă mai închid puţin in mine…un ceas…o vreme…un timp…

Leave a Reply